Un cyberpunk organic - József Gaál

A păstra condiția de om sau a renunța la tot ce este uman, într-un proces al dezumanizării, optând pentru calea ușoară a globalizării și uniformizării? Dialectica artistică, pendulând între aceste două existențe diametral opuse, se manifestă printr-o dilemă constantă prezentă în arta lui Gaál József, în mod deosebit în sculpturile lui. Percepția sa plastică a parcurs o transformare puternică, începând cu primele serii din 1995. Plecând de la lucrările sensibile din seria Macula (1995), evocând niște capete mumificate și, până la monumentalitatea brutală a busturilor din seria Fantasma (2011), în arta acestuia s-au materializat multe transformări formale, însă mesajul a rămas identic – cel puțin din punct de vedere tehnic - modul de construire, proveniența sculpturilor: miezul lucrărilor este sculptat în lemn, suprafața lor fiind inițial alcătuită din piele și cuie, pentru ca mai apoi să treacă la harnașamente vechi și curele din piele, iar mai nou - pentru un impact plastic – din sârmă metalică și zăbale. Artistul nu lucrează niciodată cu materiale sintetice; materialele pentru care optează conferă ele însele, prin construcția lor interioară, posibilitatea narativității și a parcursului istoric, în măsura în care implanturile de pe suprafața sculpturii provin din recuzita unei alte epoci și din obiectele de uz comun ale unei alte clase sociale (vezi harnașament, etc.).

În locul arhetipurilor mitice ale trecutului, noile sculpturi ale lui Gaál îmbracă chipul unei ființe futuriste duale – un cyborg: pe jumătate robot,
pe jumătate om. Omul, care trăiește în vraja protezelor, care mistifică până religie idealurile de frumusețe uniformizate, care altminteri se supune ordinului hedonist al consumerismului, care luptă cu perturbările de identitate, este îndemnat la o puternică autoreflexie prin sculpturile integrate în concepția transumanismului. Gaál József adresează prin sculpturile sale, poate pentru prima oară în mod direct, o problematică etică: ce consecințe poate avea dorința omenirii de a accede la o stare postumană, în care s-ar depăși orice barieră fizică și mentală cu ajutorul tehnologiei? În ce măsură poate fi plauzibilă transformarea individului într-un supra-om fără sentimente, când nici bătrânețea, nici boala, nici moartea – dar de fapt nici viața nu mai are miză? Chipurile brutale, rânjite, puternic fracționate, închise în butuci sunt marii perdanți ai utopiei umaniste renascentiste și ai cinismului secolului XX. Sunt ființe transumane, tranzitorii. Se pune întrebarea dacă
seria de sculpturi a lui Gaál József se situează de partea distrugerii, într-un demers tehnofobic, a mașinilor (un fel de ”bioluddism”) sau într-un gest al unui cyberpunk îndrăzneț din secolul XXI care își creează propria lume transumană satirică. Poate ambele atitudini sunt corecte, dacă pornim de la ideea că aceste himere oameni-roboți sunt construite din materiale organice, presupunând dreptul lor la individualitate, totodată însă, lucrările pot fi considerate o ființare a eclectismului intelectual al prezentului.

Noémi Szabó, curator, istoric de artă (Budapesta)

Mai multe detalii: http://www.bazis.ro