Neorealism brutal marca Rosellini

Un proverb german spune ca un mare razboi lasa o tara cu trei armate: o armata de ologi, o armata de indoliati si o armata de hoti.

Non-sensul si atrocitatea razboaielor mai lasa in urma, as adauga, si o armata de fiinte a caror inocenta nu va mai putea fi niciodata recuperata.

"Germania anul zero" incheie magistral trilogia despre al II-lea razboi mondial a lui Roberto Rosellini (care cuprinde "Roma, cita aperta" si "Paisa"), o realizare cinematografica grandioasa si tulburatoare despre ororile postbelice, ilustrate prin ochii unui copil de 12 ani. Edmund Koehler este eroul dramei lui Rosellini, un baiat a carui maturizare violenta il va gasi intr-un Berlin postbelic mizer. Copilul traieste cu familia sa intr-o cladire devastata de bombardamente impreuna cu alte familii, impartind aceeasi tragedie a cumplitei dezradacinari cauzate de razboi. Sora sa este acuzata de prostitutie, fratele este fost combatant nazist, iar profesorul sau inca mai crede in valorile unui sistem politic deviant, ocupandu-se acum cu vanzarea de artefacte naziste pe piata neagra. Printre ruinele a ceea ce a fost candva Berlinul, Edmund devine o marioneta in mainile profesorului si a gastilor de tineri mai experimentati care bantuie orasul, pacalind oameni si traind intr-o imoralitate dezgustatoare, alimentata de foame, saracie si de grozavia razboiului.

Realizat in cel mai pur spirit neorealist, cu actori neprofesionisti, in locurile in care drama razboiului s-a simtit cu adevarat (filmarile au avut loc chiar in Berlin, la cativa ani de la incheierea razboiului), cu un buget limitat si constrangeri de timp si de spatiu, "Germania anul zero" este un film dur prin realismul scenelor, emotionant si tulburator prin povestea care pare sa transmita disperarea unei intregi generatii de victime ale razboiului.

Pe tot parcursul peliculei bantuie prezenta morbida a razboiului, sentimentul dezumanizarii si o acuta lipsa a oricarei sperante de a face lucrurile sa fie asa cum au fost inainte. Pe strazi, oamenii aduc acasa carne de cai morti pentru a-si hrani familiile, vocea lui Hitler inca se mai aude undeva, printre ruine, copiii sunt mai abandonati ca niciodata, constransi sa faca lucruri oribile pentru a supravietui iar bisericile apar si ele in ruine, simboluri ale credintei care nu mai poate face nimic pentru nimeni.

Un film profund pe care parintele neorealismului italian l-a filmat la putin timp dupa moartea propriului fiu, cu o sinceritate si o forta artistica autentica, realismul scenelor din film fiind, asa cum el insusi sustine, "o forma artistica a adevarului". O drama cu accente horror, dar nu un horror ieftin, de duzina, ci acela pe care doar amintirea unui trecut si a unor timpuri odioase il poate scoate la lumina. Un realism lipsit de orice speranta. Neorealism.

Miercuri, 14 octombrie 2009, Casa de Cultura "Mihai Ursachi", orele 18:00.