CRONICA LA IUBITUL MEU...LEONARD SPECTACOL DE TEATRU , dupa muzica si opera lui Leonard Cohen Cu DIANA GIUBERNEA, regia MONA GAVRILAS 09.11.2011 in SALONUL DE SEARA Emotii, tensiuni si trairi sublime, garderoba improvizata pe scari, scaune de moda veche in salon, cesti amestecate de ceai si cafea, fum de tigari fine din balcon si camera actritei, invitati: prieteni vechi si noi, parfumuri fine si o atmosfera de tacita complicitate la o seara de evadare in poezie, muzica, stari sufletesti tesute in melanjuri rafinate.Acesta este cadrul in care a curs spectacolul de teatru : IUBITUL MEU ....LEONARD,pe muzica si versurile LEONARD COHEN, in interpretarea actritei Diana Giuberna , regia Mona Gavrilas, asemenea unui rau lin si apoi tot mai plin de valtoare , bine unduit si si croindu-si cursul si calm si nervos spre MAREA INIMILOR sensibile. Invitatii au rezonat armonios cu starile de o veridicitate si autenticitate rarisima in care actrita a patruns ca intr-un labirint al vietii interioare cu toate framantarile si pulsiunile ei. Mesajul este unul de invitatie discreta la o reflectie la etapele sentimentelor, la iubire, creatie, transformare interioara , evolutie spirituala, nastere, batranete, dar si la sensibilizare si compasiune fata de semeni, fata de rase si religii. Spectacolul te pune pe ganduri cu privire la aspecte delicate ce emana din intensitatea si sinceritatea trairilor vis a vis de partenerul iubit, din suspiciuni atat fata de tine si fata de persoana iubita, din fragilitatea iubirii, din inevitabilele momente de indoiala si solitudine, din cautarile fericirii in toate dimensinile ei. Pot spune inca cu emotii si sinceritate ca spectacolul m-a transfigurat, m-a facut mai bun, cel putin pe moment, m-a facut sa iubesc si sa simt Misterul Vietii care oricum pluteste zilnic pe langa mine si pe care poate nici nu-l percep, m-a facut sa fiu fericit ca inca mai sunt Oameni sensibili, iubitori de poezie, cu care pot impartasi astfel de momente si simtiri. Va marturisesc ca impresiile sincere si frumos incondeiate ale invitatiilor au facut-o pe actrita sa planga de fericire si recunostinta (scuza-ma Diana), pe regizoare, sa admire sincer frumusetea cuvintelor proaspat asternute pe caietelul cu impresii al Salonului, pe mine, sa sper ca oamenii acestia vor mai trai langa noi astfel de seri . Multumesc in mod special lui Carmen, George, Mihaela, Andreea, Marilena , Ramona. De asemenea multumesc tutoror invitatilor ca si-au rupt din timpul lor si unii al copiilor pentru aceasta drumetie spirituala prin teatru . Va astept cu mult drag si vinerea viitoare, Viorel Ivanciuc

ARTICOL PUBLICAT IN ROMANIA LIBERA DIN 14.07.2011 LA RUBRICA CULTURA DESPRE SPECTACOLUL: IUBITUL MEU... LEONARD, CU DIANA GIUBERNEA IN REGIA MONEI GAVRILAS JUCAT IN PREMIERA ABSOLUTA PE 27.06.2011 IN SALONUL DE SEAR DIN STRADA SCOALEI NR. 12 de DORU MAREȘ 255 VIZUALIZARI | COMENTARII 0 Casa cu flori, strada Speranţei, la parter... Ba strada Şcoalei, la etaj... Fiindcă „poemele fac lucrurile să se întâmple". Aşadar, Speranţa şi Şcoala îşi păstrează rostul. Fie şi în căldura estivală a centrului de Bucureşti, la orele serii, când soarele nu prea lasă îngheţata să zacă mult prin cupe, iar tocurile se pierd în asfaltul încins. O gazdă - Viorel Ivanciuc -, living de veche casă boierească şi un ceas de elită, adică de poezie, fiindcă esenţele tari iradiază din incinte mici. Altfel spus: „Privilegiul frumuseţii. Cea din urmă aristocraţie a Americii democrate." O spunea, încă de acum patruzeci şi opt de ani, Leonard Cohen. Şi e valabil pentru orice societate normală, în care elita devine un soi de centru al balanţei între hipertrofierea interesului bancar şi excesul de iritare socială. Iar actul de reconstrucţie a elitei începe să pară cel mai revoluţionar gest al prezentului, în răspăr cu toţi şi cu toate. Poate de asta s-au hotărât şi regizoarea Mona Gavrilaş, şi actriţa Diana Giubernea să transforme livingul biroului de avocatură de pe strada Şcoalei într-un spaţiu al conspiraţiei de catifea pentru spectacolul „Iubitul meu... Leonard", după poemele lui Leonard Cohen. Spectacol de familie, de cameră (la propriu), de mic grup de iniţiaţi şi iniţiabili, în resonorizarea românească operată de Şerban Foarţă şi Cristina Cheversan. Cu siguranţă, asemenea spaţii susţin mai repede aura necesară, totuşi, rostirii poetice, acelui minim de magie existent fie şi în cea mai directă retorică poematică. În definitiv, există două opţiuni posibile: spectacolul de poezie neteatralizat, al cărui model foarte cunoscut e cel al spunerilor (nimic peiorativ aici) din textele eminesciene ale lui Ion Caramitru (cu sau fără Dan Grigore & friends), şi cel teatralizat, cum propusese acum nişte ani buni PRO TV-ul serialul (tot eminescian) „Proezia" (păcat de lipsa de urmări a proiectului), sau cum există, de pildă, mai de curând, la Teatrul Luni, „Deformaţii" al lui Marcel Ţop. Spectacolul Monei Gavrilaş e pe undeva pe la mijloc şi poate, aşezându-se în timp, ar fi de dorit să se mai încarce în teatralitate. Altfel, din proximitatea imediată a spectatorului, nelipsită de celebra pălărie dar nici, din când în când, de muzica lui Cohen, Diana Giubernea oficiază pe coordonatele canadianului a cărui existenţă este ea însăşi o ciudăţenie exemplară, între furtuna rock a anilor '60, în care a fost o personalitate de prim rang, anii de călugărie ori cei din insula grecească Hydra, destinul de poet şi muzician ori cel de romancier de înaltă clasă (Dacă nu aţi citit încă „Frumoşii învinşi", grăbiţi-vă s-o faceţi! Viaţa e mai săracă fără o asemenea carte). Merită reţinută (adunată din romanul „Joaca preferată" şi din „Nota către cititorul chinez" la ediţia în această limbă a poeziilor sale) definirea propriei investiţii poematice: „Poezia e un verdict, nu o ocupaţie. (...) Poemul e un lucru murdar, plin de sânge şi încins, care trebuie apucat mai întâi cu mâinile goale. (...) Culegerea aceasta ciudată de fraze muzicale, jazz, glume pop-art, kitsch religios şi rugăciuni înăbuşite." Drept pentru care scenariul asumat de Mona Gavrilaş şi Diana Giubernea trece prin destinul evreului bântuit de traumele teribile ale istoriei, bărbatului îndrăgostit, receptorului mistic al unei realităţi nu totdeauna pe măsura sa: „Sunt Vocea Suferinţei şi nu pot fi consolat. (...) Întrebaţi orice navetist avizat din metrou şi s-ar putea să mârâie dispreţuitor: Mda, acesta e gagiul care se fâţâie să fixeze un cadru, iar apoi îşi acoperă cu mâna lentila când declanşează aparatul." Altfel spus: „Ai fost înmuiat în aerul planetei noastre, ai fost botezat în foc, rahat, istorie, iubire şi înfrângere. Memorează asta. Ea explică Regula de Aur."